Am inceput sa scriu din nou, sa scriu si sa-mi utilizez condeiul tristetii infinite, durerii frunzelor de arama si ruginei sufletesti. Da, scriu. Scriu sa ma exteriorizez, in dorinta secarii chiar si a ultimei lacrimi scurse pe obrazul meu rumen, in amintirea ultimei raze dulci de soare. Dezamagire. Dezamagire crunta am aflat, am trecut prin toamna si ploi reci si dese si mai apoi, am scufundat corabia viselor mele, m-am imbatat in parfumul lor si am dat pe gat ultima licoare a durerii sale. As vrea sa pot schimba totusi ceva. As vrea sa pot preface pulberea rece si neagra cotidiana in bunatate si stropi de fericire in suflet. As putea… nu! Viata m-a lovit prea des pe nepregatite, atat de des incat am uitat sa simt, sau sa cred… am uitat, pur si simplu. Am uitat, atat de simplu si in mod banal, asa cum uita oamenii de fetele triste intalnite zilnic la metrou. Noi nu privim cu sufletul, ori in durerea lor si nici in problemele vietii. Privim cu mult tupeu inainte si ne lasam acaparati de tot ce doare. Putrefactie. Adjectiv descriind toamna, atat de dulce durere. Asa descriem si sufletul nostru in actualitatea zilei… de maine, ieri si chiar azi. Si totdeauna.
Cred ca am uitat sa iubim. Si aici nu ma refer la simple vorba risipite in cadrul unui cuplu de tineri… ma refer la acel sentiment pur ce se naste o data in viata pentru a rezista timpului si provocarilor date de greutatile vietii. Cati dintre noi mai stim sa iubim? Cati dintre noi mai simtim viata cu adevarat? Am uitat… Integram atat de mult problemele, obsedati de acea solutie fixa si clar data de ecuatie, incat uitam mai apoi cat de importanti au fost pasii facuti. Si apoi, prietenia, acea legatura ce ar trebui sa existe pentru o vesnicie… e doar o alta frunza a unui copac singuratic.
Copac singuratic, de ce? De ce in fiecare an arunci cu brutalitate frunzele tale reci si moi, cand ele revin mereu? Revin ca durerea, ca un urmaritor de care nu poti scapa orice ai face, ca o iubirea imposibila. Da, iubire. Iubirea ese elementul central al vietii noastre, in jurul caruia orbiteaz de cele mai multe ori fericirea deplina. Ne nastem din iubire, dar mai apoi incheiem ciclul vietii noastre in mod brutal de cele mai ulte ori, acumuland durere si ura si distrugand acel frumos ce ne-a fost dat de catre parintii noi atunci cand ni s-a dat sansa sa vedem lumina acestei lumi.
Ne seaca sufletele… ne seaca si ne dor, ne chinuiesc. E ca si cand as scrie cu durere si fericire in acelasi timp si in acelasi loc. Dar stai… oare asta fac si eu, caci e mai simplu? Nu… sau da… e doar un joc de cuvinte. Pana la urma viata nu este numai lapte si miere, e doar un mit. Iar eu acum simt durere. Durere cruda. Durere rece. Urasc si iubesc.
Scriu doar sa ma exteriorizez… voi fi oare “auzita”?

Categories: Ganduri personale | No Comments »